Ofranda Tinei
O poveste scrisa de Dusmanu Ionut Tudor
Ofranda ochilor roșii
Mă numesc Tina și am primit numele într-una din cele mai ciudate nopți din România. Țipete ciudate brăzdau liniștea întunericului, iar lumini colorate îi dădeau viață. Nu mai aveam electricitate și o noapte grea coborâse pe Pământ.
Îmi amintesc perfect acea noapte, deși aveam doar câțiva ani. De ce? Poate nu știi sau te prefaci. Oare ești în viață și scriu acest jurnal degeaba? Nici nu contează. Îmi dă speranță. Din colțul mucegăit al minții mele răsare o fărâmă de liniște în aceste rânduri. Ah, iar îmi face feste pixul ăsta, poate găsesc unul nou mâine.
Să revenim la noaptea cu pricina. Eu și mama ne adăpostisem în turnul cu apă de la marginea orașului, unde întunericul ne învăluia ca o pătură grea. Turn e mult spus; fără acoperiș și cu găuri în ziduri, părea mai mult un mormânt pecetluit de Furii. Totuși, avea o ușă metalică care se închidea, iar deasupra, un fel de plasă din șnur gros. Ce combinație! Mama îmi șoptea povestea numelui meu, încercând să mă liniștească, să mă facă să uit de urletele ce veneau din depărtare.
„Tina, fetița mea puternică. Tu ești lumina care răzbate prin întuneric. Tu ești dulce alinare, șoapta încântare. Tu dai voce iernii și flori primăverii”, îmi spunea, în timp ce ochii ei ardeau de o durere pe care nu o puteam înțelege atunci. Acum o știu mult prea bine. Printre găurile plasei, vedeam deasupra noastră cum cerul găzduia un spectacol bizar de lumini verzui și roșietice.
Erau de parcă toate stelele se prăbușeau peste orașul nostru, iar țipetele oamenilor păreau să fie un fel de răspuns la această nenorocire cosmică. Dacă urcai la jumătatea scărilor din turn, aveai o fereastră din care puteai vedea întregul oraș, dar, în loc de viață, părea că privesc un mormânt uriaș, acoperit de umbra disperării.
Ploaia se abătea peste Iași de două zile, neîntreruptă, ca un suspin din adâncurile unui univers bătrân, abătut și dornic să-și ducă ultima bătaie de viață. Vroia să scape de responsabilitate. Oare devenisem noi ancora tuturor?
Cerul era gri, fără sfârșit, învăluit într-un abur de groază, iar sunetul picăturilor de apă izbind asfaltul amintea de un bocet nesfârșit. Străzile erau pustii și, pentru prima dată în viața mea, simțeam cu adevărat singurătatea. Ea era mai îngrozitoare decât cadavrele pe care le verifica mama după fiecare noapte de chin.
Ziua, animalele dormeau, insectele se retrăgeau în pământ, iar oamenii, cei rămași dar fără vlagă, scormoneau după mâncare și medicamente. Orașul era închis. Virusul lovise doar zona dintre cele șapte coline. Armata construise ziduri înalte, pictate în negru, de parcă chinul nostru nu era suficient. Primisem și un desen care să ne amintească și ziua că viața devenise întuneric. Ne mișcam des și căutam locuri bine închise. Dacă intrau fiarele peste noi, muream cu siguranță.
Însă când începuse totul, eu, mama și tata ne baricadaserăm în apartamentul de la etajul patru al unui bloc vechi, cu pereți scorojiti și cu un tapet galben din anii ’80 care parcă făcea parte dintr-o altă lume. Departe de casa noastră, trăiam un coșmar repetitiv, cu multe întrebări și puține răspunsuri.
Erau nopți când armata punea cântece și ne informa că lucrează la găsirea unui antidot, dar știți ceva? Cred că vroiau să murim toți și să îngroape orașul. Nu știau nimic. Se scufundau în limitări și frică. O, Doamne! Cât de multă frică!
Dar acum, tatăl meu nu mai este. S-a dus în vastul întuneric, fără să lase un bilet. L-am văzut plecând, într-o noapte plină de șoapte amenințătoare, căci auzise strigătele unor copii din scara blocului și, asemenea unui erou pierdut, se dusese să-i salveze. De atunci, nicio veste. Nu fusese niciodată un erou. Chiar și așa, a deschis ușa și a încercat să ajute, lăsând în urmă familia. Cred că nu mai avea forța să lupte.
Orașul începuse să se schimbe, de parcă ar fi fost parte dintr-o poveste gotică, unde coșmarurile prindeau viață și se strecurau printre umbrele a ceea ce știam cândva. Virusul adusese cu sine o teroare grotescă — oamenii nu erau afectați, ci animalele și insectele.
Mă uitam la câinele vecinului de la etajul trei, un ciobănesc prietenos, care acum nu mai semăna deloc cu sufletul blând de altădată. Blana i se zbârlise, iar ochii i se umpluseră de o roșeață înfiorătoare, ca niște felinare înflăcărate. În nopțile lungi, urletele lui se amestecau cu sunetul ploilor, într-un cor al pierderii minții.
Dar cele mai terifiante erau insectele. Furnicile negre, care odată se mișcau în liniște, fără să deranjeze pe nimeni, se înmulțiseră cu o furie absurdă. Acum umpleau fiecare crăpătură, fiecare spațiu într-un joc grotesc de cucerire, atacând orice făptură care nu se baricada suficient de bine. Am învățat rapid că orice moment de neatenție putea însemna o invazie a acestor creaturi care parcă prindeau în ele fiorul disperării. Aveam spray oriunde, dar ghici ce? Furnicile moarte erau devorate de cele vii. La fel și celelalte animale. De cele mai multe ori scăpai dacă îți prezentai ofranda. Ce simț al umorului are Moartea.
Era seară acum, iar lumina de la lumânarea aflată pe masă făcea umbra mea să se prelungească pe pereții fără viață ai sufrageriei. Mama dădea cu spumă prin crăpăturile camerei în care ne ascunsesem. Aveam vecini de suferință care făceau același lucru. Camera era bună. Cineva o întărise destul de bine. Avea resturi de spumă și celofan. Oare de ce plecase?
Știam că nu mai putem sta ascunse multă vreme. Mâncarea era pe terminate, iar zgomotele de afară erau din ce în ce mai intense — ca niște chemări la moarte. Aveam nevoie de curaj, dar acesta nu era un sentiment înnăscut, ci un act de nebunie controlată, un dans cu groaza care mă pândea din fiecare colț. Trebuia să fugim din oraș, dar zidul ăla nenorocit ne strica toate planurile. Nu mai zic că mulți ieșeni fuseseră omorâți de armată, căci încălcarea carantinei însemna sfârșitul existenței.
Când am deschis ușa de la intrare, mi-am amintit de tatăl meu, de acea încruntare protectoare pe care o avea mereu și de glasul lui care mă asigura că orice s-ar întâmpla, el va fi acolo. Străzile erau pustii, învăluite într-o ceață bolnavă care făcea să pară că orașul întreține suferința tuturor celor dispăruți.
Deodată, un sunet strident mă făcu să tresar. Deasupra, ciorile contaminate de această molimă diabolică zburau dintr-un loc în altul, iar privirile lor mă fixau ca niște judecători care doreau să mă condamne. De ce nu dormeau nenorocitele? Mama se uita la mine. Era obosită. Iar nu dormise.
Alergam, cu inima bubuind în piept, și parcă tot orașul se trezea din adormirea lui morbidă. Fiecare făptură își arăta colții, fiecare umbră ascundea o amenințare, și chiar vântul părea să poarte cu el o șoaptă hidoasă a sfârșitului. Am intrat pe o alee lăturalnică, unde clădirile abandonate se ridicau asemenea unor martori mândri ai decăderii umane, simțeam prezența lor în jur. Mama avea cuțitul în mână. Speră să omoare măcar o pisică și să o lase ofrandă celorlalți, dar ceva se schimbase. Mergeau încet. Ne studiau. Oare se jucau cu noi?
Din spatele unui container răsturnat, câinele vecinului mă urmărea, mârâind. Ochii lui, odată prietenoși, străluceau acum cu ura animalelor care cunoșteau doar frica și foamea. Dar poate cel mai îngrozitor lucru pentru mine nu era acel animal, nici ciorile care se agitau deasupra, ci faptul că în sufletul meu începeam să simt acea descurajare într-un mod aproape dulce-amărui, ca un îndemn să renunț, să îmbrățișez sfârșitul.
Mama încă lupta. Dăduse gata o cioară cu ajutorul unei pietre mari. Sparsese patru sticle și formase un fel de râu de cioburi între noi și animale. O ușă se deschisese din alee. Cineva ne-a spus: „Intrați repede. Nebunilor, hai înăuntru!”
Fiecare pas devenea mai greu, iar virusul, acea entitate aproape conștientă, parcă își întindea tentaculele asupra tuturor, corupând, distrugând și transformând orice creație într-o versiune hidoasă a sa. În acele clipe întunecate, am realizat că această luptă nu era doar despre supraviețuire fizică, ci și despre menținerea unui sâmbure de umanitate.
Însă, pe când toate semnele arătau spre disperare, un gând mi se înfiripă în minte, o voce străveche, poate a tatălui meu, poate a propriei mele voințe: „Nu înceta să lupți.” Cu o ultimă învârteală bruscă, mi-am ridicat capul și am mers după voce. Mama era tăiată. Sticlele își făcuseră treaba, dar mult prea bine.
Erau ghidați după „încă puțin”, „veniți sus”, „suntem aici”. Mergem orbește pe scări. Urcam de la un etaj la altul în ceea ce părea cel mai înalt bloc din oraș. Unde naiba eram?
Înaintam cu pași nesiguri, printre camere părăsite și piese de mobilier abandonate, când am auzit un zgomot venind dintr-un loc dărăpănat din apropiere. Un clinchet metalic, ca de chei, mă făcu să mă opresc. Mama se schimbase la față. Era albă. Cred că pierduse mult sânge. Cu respirația tăiată, mă apropiam cu grijă de intrare.
Dacă ar fi fost tatăl meu? Speranța îmi străpungea inima ca o lamă tăioasă, dureroasă, dar vie. Cu pași mărunți, m-am strecurat printre dărâmături și am urcat peste o canapea tăiată în două. Până și parchetul descoperit scotea sunete înfiorătoare, scârțâind sub greutatea mea ca și cum clădirea în sine s-ar fi plâns de propria soartă. Nu o condamnăm. Avea toate motivele să protesteze.
Ajunsă la etajul cinci, am auzit un alt sunet, un murmur slab care părea să provină de dincolo de o ușă întredeschisă. Inima mi se opri pentru o clipă. Cu un curaj aproape nebun, am împins ușa, iar ceea ce am văzut m-a umplut de o combinație de groază și speranță. În mijlocul camerei, un bărbat slăbit, plin de zgârieturi și murdar, mă privea cu ochii tulburi. Tatăl meu. Își pierduse mult din vigoarea de altădată, dar recunoșteam acei ochi, acea privire care, chiar și într-o stare de disperare, păstra un licăr de protecție pentru mine.
– Tina… murmură el, vocea abia audibilă. Nu credeam că te voi mai vedea vreodată. Unde este mama? Ce a pățit?
Lacrimile îmi umplură ochii, dar nu îmi permiteam luxul să plâng. Realizasem că îmi lăsasem ofranda la etajul trei. Mama murise. Nici nu am realizat.
– Cred că a murit. Era lângă mine, dar pierduse mult sânge. Am tras-o pe scări cât am putut, dar mi-au cedat mâinile. Apoi, doar am mers după voce.
– Ce voce? Ce ai auzit? spuse tata, uitându-se îngrijorat în jur.
– Ne-a salvat cineva. A zis să intrăm în bloc și uite că te-am găsit. Animalele sunt treze și ziua. Au alt comportament. Ne pândesc.
– Dar Tina, vocea e doar… nu contează. Trebuie să ajungem la Palat. E singurul loc sigur din oraș.
– La Palat? Doamne, nu știu dacă ajungem la următoarea stradă, mai ales acum. Animalele se mișcă ziua.
L-am ridicat încet, trecându-i brațul pe după umeri și l-am ajutat să se ridice. Trebuia să ieșim de acolo, să găsim un traseu în care să fim în siguranță, deși nimic nu mai părea sigur în acel oraș decăzut. L-am ajutat să coboare scările cu grijă, fiecare pas fiind un efort uriaș, fiecare scârțâit fiind o șoaptă a pericolului ce ne pândea.
Mi-era teamă de etajul trei. Nu puteam să văd trupul mamei. Îmi tremurau picioarele, iar tata părea pierdut în gânduri. Oare mai era întreg la cap? Se uita în jur și aveam impresia că vorbește cu cineva.
Ajunși la etajul trei, un sunet înfiorător umplu aerul. Mama dispăruse. Sângele, unde era sângele?
– Tina, mama. Unde este? Nu o văd, spuse tata, dintr-un foc.
– Nu știu. Aici a rămas ultima oară. Nu se vede nici măcar sângele de la tăietură, am răspuns îngrijorată. Ce naiba se întâmplă? Lumina dispărea cu fiecare pas.
Ciorile începuseră să se agite, iar câinele contaminat își făcu apariția în capătul aleii, cu o expresie care emana pură agresivitate. Celelalte animale dispăruseră. Știam că nu aveam mult timp. Câinele lăcrima sânge. Era roșu pe față. Cu ultimele forțe, l-am ajutat pe tata să traverseze strada și ne-am îndreptat spre un pasaj subteran vechi, pe care îl zărisem în depărtare. Pasajul părea singura noastră șansă de a scăpa de amenințarea iminentă. Dar oare ce se ascundea în acea liniște?
Am intrat în pasaj, iar liniștea apăsătoare a întunericului ne învălui. Mirosea a moarte. Erau șobolani care mișunau pe la picioarele noastre, însă știam că nu ne vor mușca. Spre deosebire de celelalte animale, șobolanii erau neafectați de virus.
Simțeam pentru prima dată o ușurare greu de descris, chiar dacă pasajul era rece și mirosul de umezeală era aproape insuportabil. Șobolanii deveniseră prieteni. Nu mai erau ființe dezgustătoare, de evitat cu orice preț. Ieșenii știau că, dacă șobolanul alesese un loc să se miște, siguranța era asigurată.
Acolo, în acel tunel subteran, departe de creaturile infectate și de umbrele orașului, simțeam pentru prima dată în zile întregi că aveam o șansă. Câteodată se mai auzea un lătrat. Câinele încă ne urmărea, dar ne lăsa să înaintăm. Tata se prăbuși lângă un perete, iar eu m-am așezat lângă el, strângându-i mâna.
– Vom supraviețui, tată. Vom găsi o cale, șoptii eu, încercând să-mi conving nu doar tatăl, ci și propria inimă obosită.
– Uite că nu suntem atacați. Avem drum drept până la Palat, i-am spus în timp ce urmăream cu interes picături de apă care cădeau într-o mică baltă. Sunetul mă liniștea. Încercam să ignor tot ceea ce se întâmpla în jurul nostru. Dansul apei îndepărta durerea ofrandei.
– Stăm puțin aici, măcar zece minute. Hai să respirăm și să plănuim fiecare mișcare. Palatul este mai departe decât ne-am dori.
În acea beznă rece, cu zgomotul apelor curgând undeva departe, simțeam că acea mică flacără a speranței nu se stinsese, încă. Vedeam drumul. Știam cât mai aveam de mers și parcă linia dreaptă părea mai încurcată ca niciodată. Virusul cucerise multe, dar nu și spiritul de supraviețuire. Și cât timp mai rămânea o scânteie, cât timp mai era o fărâmă de umanitate, sfârșitul nu avea să fie aproape.
Am rămas acolo pentru un moment, ascultându-l pe tata cum își trage respirația grea și mi-am închis ochii. Auzeam chițăiala șobolanilor, dar și mârâitul câinelui care pândea la intrarea pasajului. Nu îndrăznea să intre deoarece virusul părea să se ferească de unele viețuitoare.
Mi-am imaginat că eram departe de tot acest coșmar, într-o lume unde nu trebuia să ne ascundem sau să luptăm pentru fiecare oră trăită. Nu era cinstit. De ce pedepsea Universul acest colț al Pământului? Din nefericire, realitatea m-a lovit cu un alt zgomot venit din adâncul pasajului, undeva în față.
Mi-am deschis ochii brusc, iar tata a ridicat și el capul. Mârâitul se auzea din ce în ce mai puternic. Ochii roșii se vedeau în întuneric. Nici nu observasem cum șobolanii se retrăseseră în ascunzișurile lor din subteran. Venise momentul să fugim. Oare tata va ține pasul cu mine sau era sortit să devină ofrandă?
Câinele era din ce în ce mai aproape, furia sa reverberând prin pereții umezi și crăpați ai pasajului părăsit. Tata și-a întins mâna spre mine, iar eu am prins-o fără ezitare. M-am uitat la el și a înțeles instant: „hai!” Puteam simți tremurul, nu doar din cauza fricii, ci și din cauza efortului fizic. Știam că era epuizat. Nici nu știam când a dormit ultima oară. Totuși, cine mai îndrăznea să se odihnească? Trebuia să-l scot de acolo, dar timpul se scurgea cu fiecare răsuflare grea a tatălui meu.
– Trebuie să ne mișcăm acum, tata, i-am spus încet, dar ferm, încercând să-mi păstrez calmul. Eram înfricoșată. Parcă simțeam respirația câinelui în ceafă. Of! Ce nebunie. Eram prea tânără să-mi pierd viața printre ruinele viselor neîmplinite.
El a dat din cap și s-a sprijinit de mine în timp ce ne-am ridicat. M-am uitat înapoi spre ochii roșii care scânteiau în întuneric, apropiindu-se. Niciodată nu văzusem așa ceva, poate doar în filmele pe care le urmăream cu palmele întredeschise peste ochi. Totul era neomenesc și, într-un mod straniu, atât de familiar. În bezna aceea, părea mai mult un demon al pasajului decât un câine cu un virus patetic. Avea o prezență malefică, ca și cum virusul îi dăduse o poftă nefirească de sânge și distrugere.
Am pornit deodată. Picioarele se mișcau automat. Pașii în fugă, mâinile grele și ghiozdanul care cântărea cât mine făceau evadarea din ghearele câinelui o provocare ieșită din comun. Încercam din răsputeri să ignor durerea din picioare și, mai ales, respirația grea a tatălui meu, care forma o aură de putrefacție. Fiecare pas părea a fi absorbit de mucegaiul care îmbrăcase pavajele. În ciuda efortului nostru, mârâitul nu dispărea; rămânea acolo, la mică distanță, ca o umbră care ne urmărea neîncetat.
– Mai poți, tată? am întrebat, fără să mă uit spre el. Scările erau un efort în sine. Urcam împreună. Încă puțin și vedeam felinarul pe gaz, improvizat de supraviețuitori. Cineva se mișcase repede. Întunericul era parțial îngenuncheat.
– Mai pot, micuța mea. Măcar să te duc la Palat. De acolo, vom vedea cum ne descurcăm… a șoptit, deși vocea îi era spartă și încărcată de efort.
– Bine. Uite, ceva se vede pe stradă. Oglinzi de la etajele blocurilor înalte. Ne arată drumul. Ai zice că cineva vrea să reușim, i-am spus, căutând alte animale din alei.
Lumina slabă de la felinare părea să fie singura noastră speranță. În acel punct, fiecare pas devenea o luptă cu sinele, dar și cu viețuitoarele. Încercam să nu mă gândesc la ce ar însemna să ne împiedicăm, să cădem, să fim prinși. Gândul de a deveni doar o altă ofrandă pentru acele creaturi îmi îngheța sângele în vine.
Dar ceva s-a schimbat. Lumina din capătul străzii a început să pâlpâie. La început timid, apoi s-a stins. Bătea vântul, dar nu-l auzeam? M-am oprit brusc, trăgându-l și pe tata cu mine.
– Ce e? De ce te oprești? Ce s-a întâmplat? a întrebat el, respirând cu greu. Nu vedea bine fără ochelari. Uitasem de ei. Oare unde i-am pierdut prima oară?
Am rămas în tăcere, privindu-l, apoi uitându-mă în față. Ceva sau cineva era acolo, sub felinarul proaspăt stins. Câinele alerga în spatele nostru, dar deodată, se pierduse în întuneric. Era liniște. Silueta se contura vag, ca o fantomă prinsă între amintirea luminii și umbra cerului. Mi-am ținut respirația, iar ochii mei au căutat detalii, orice ar fi putut să ne dea un indiciu dacă era un prieten sau un alt pericol.
– Cine e acolo?! am strigat, vocea mi s-a spart între pereți. Scosesem cuțitul mamei. Nici nu mai știu când îl luasem de la ea. Știu doar că îl țineam cu putere în mâna dreaptă. Devenise parte din mine.
Figura a rămas nemișcată pentru o secundă, apoi a făcut un pas înainte. Luna ieșise din nori. Ne oferea puțină lumină. Uite așa am văzut conturul unui chip. Era tânăr, poate chiar un copil. Părea singur, dar în lumea asta, aparențele erau mereu înșelătoare.
Ajutați-mă, vă rog. Mi-e atât de foame. M-a mușcat un câine și m-a lăsat aici… a spus cu o voce pierdută, aproape o șoaptă.
Ce? Nu te aud, i-am spus, încercând din răsputeri să-i văd ochii. Fără succes. Avea o glugă neagră peste cap. Cred că îi era frig sau îl emana.
Mi-am simțit pielea strângându-se pe mine, un fior rece m-a cuprins de jos până în vârfurile firelor de păr rămase. Chelisem. Frica îmi furase părul, care cândva îi stârnea invidia colegei mele Delia. WOW! Îmi era teamă de profu’ de mate și testele surpriză. Oare a murit? Sper că nu.
Am schimbat o privire cu tata. Rapidă și fără cuvinte. Știam amândoi ce însemna asta. Într-o realitate în care supraviețuirea era un joc al alegerilor imposibile, trebuia să ne jucăm cărțile noastre. Să ne apropiem de el și să riscăm totul sau să fugim în direcția opusă, fără să privim înapoi?
Figura copilului părea să se clatine în lumina Lunii și mi-am dat seama că aveam doar câteva secunde să aleg. Indiferent de alegere, urma să fie o mișcare care ne putea schimba soarta pentru totdeauna. Totuși, nu am avut ocazia de a cădea în patima necuratului, căci deodată ochi roșii apărură din neant și l-au înhățat pe copil. Câinele își luase ofranda, chiar dacă nu îi era oferită direct.
– Tata! Fugi cât poți de tare. Înainte și pe stradă. Uită-te după autobuzul ăla mare! i-am strigat tatălui, care instinctiv pornise înainte. Simțise și el.
– Hai! Ține-te după mine! M-a tras de mână și fugea așa cum nu-l văzusem niciodată. De unde căpătase atâta putere?
În spatele nostru, luminile de la felinare se stingeau. Cădeau oglinzi din blocuri și ciorile zburau deasupra. Zgomotul era asurzitor. Obosită de atâta alergat, am aruncat rucsacul. Era prea greu și nu-l mai puteam duce în spate. Și așa, dacă ajungeam la Palat, cei de acolo aveau tot ce aveam nevoie. Trebuia să fiu ușoară și să mă mișc ca o albină într-o furtună de proporții epice.
După o oră lungă de alergat printre obstacole și dărâmături, mașini și tot felul de materii biologice în descompunere, oboseala devenea tot mai insuportabilă, iar noaptea își intra în drepturi. Era din ce în ce mai frig. Înaintam încet, până când am văzut autobuzul de la RATP. Cine ar fi crezut că m-aș fi bucurat vreodată la vederea unui autobuz?
Acesta era părăsit, ruginit, cu geamurile sparte, dar căptușite cu plăci de lemn și zale de metal. Părea o fortăreață care văzuse zile mai bune, dar pentru noi, o oportunitate de a ne refugia, chiar și doar pentru câteva minute. Am intrat cu grijă, pășind peste bucăți de metal și cioburi.
Înăuntru, am observat imediat că lucrurile erau mai mult decât neobișnuite. Autobuzul era plin cu vaze de flori, toate uscate, însă aranjate cu grijă pe scaunele rupte, doar pe partea dreaptă. În mijlocul culoarului erau trei lumânări aprinse, flacăra lor palpitând slab. În penumbra lumânărilor, am văzut trei corpuri descompuse, contopindu-se într-o masă diformă, cu o mișcare lentă, ca un tremur abia perceptibil. Aceasta părea că stă într-o vază gigantică, transparentă și închisă cu un capac din metal.
– Tina, șopti tata cu un glas răgușit, e ceva foarte greșit aici. Nu am văzut niciodată așa ceva. Ce-i asta? Oare să plecăm? mă întrebă tata, după ce închisese ușa autobuzului. Folosise o bucată de fier, care convenabil era proptită în volanul imens.
– Văd. Nu cred că suntem în pericol aici. Afară ne paște moartea. Să stăm puțin. Hai să ne tragem sufletul. Câinele nu poate intra aici, am spus dintr-o suflare. Nici nu știu dacă tata m-a înțeles. Voiam să stau puțin.
Tata înțelesese rapid. Se instalase în scaunul șoferului, cât mai departe de spectacolul horror din spate. Nici nu voia să simtă mișcarea morbidă a creaturii din borcan. Lumânările erau aranjate cu grijă și aminteau de Paște.
În ciuda momentului de respiro, am simțit că mă sufoc. Capul îmi bubuia. Venele pulsau și auzeam un țiuit în urechi, parcă îmi tăia creierul în două. Mirosul greu de descompunere, combinat cu imaginea corpurilor de afară, părea să înăbușe orice aer curat din autobuz. Tata se uita pe geam, văzuse ceva. Era lipit de geamul autobuzului, privirea lui fiind un amestec de groază și confuzie.
– Tata? La ce te uiți?
– Ochi roșii în întuneric. Animalele ne așteaptă. Nu atacă autobuzul. Doar stau și ne privesc. Cred că așteaptă să ieșim în drum.
– Trebuie să ajungem la Palat, am început să spun, dar am simțit o mișcare ciudată în fața noastră. Masa aceea de corpuri începu să se miște mai rapid. Borcanul se clătina, stânga, dreapta, stânga, dreapta, ca și cum ar fi reacționat la marea de ochi roșii de afară.
– Tina. Chestia aia se mișcă. Trebuie să ieșim. Lăsăm totul și fugim cât de repede putem, spuse tata, îndreptându-se spre lumânări.
– Fă o ofrandă. Dă foc autobuzului. Să dispară și mizeria aia din borcan. Poate o mănâncă diavolii de afară. Hai! Am spus fără să mă gândesc.
Tata își ținea respirația, și l-am văzut cum, cu o mână tremurândă, își scoate un mic cuțit din buzunarul hainei. Nu aveam arme reale. Doar disperare și speranță, un tandem neobișnuit.
Lumânările păreau să pâlpâie tot mai tare, iar umbrele dansau pe pereții autobuzului, ca niște siluete macabre. Am auzit un zgomot slab, ca un geamăt, venind dinspre masa de corpuri, și am simțit cum un val de frig îmi cuprinde tot corpul. Ceva, sau cineva, părea să fie încă viu acolo. Oare simțea că urma să-i dăm foc?
– Tina, nu avem timp, șopti tata din nou, ochii lui căutând o cale de ieșire. Se apropiase de lumânări. Le-a ridicat și a dat foc cuverturilor de pe scaune. Ceara se întinsese pe mâna sa. Focul prinsese glas, dar mai tare răsuna urletul animalelor de afară. Se sincronizau perfect, iar o voce ieșea în evidență: câinele.
Am strâns cuțitul tare și m-am îndreptat spre ușa de la intrare. Am dat la o parte tija de metal, pe care am aruncat-o spre borcan. Ce proastă am fost! Se sparsese sticla. Subconștientul voia ca acea creatură să aibă o șansă de supraviețuire. Tata mă urma, cu cuțitul pregătit, ochii lui fixați pe acea masă informă care acum părea să se ridice încet, ca și cum ar fi vrut să ne urmeze. Focul se extindea.
Am ieșit din autobuz și un țipăt ciudat se auzea. Am alergat fără să ne uităm înapoi, lăsând în urmă flăcările puternice care cuprinseseră autobuzul și umbra imensă care părea să se întindă după noi. Animalele urlau iar creatura născută-n foc și disperare. În acea noapte, sub cerul rece, biciuit de Lună, am realizat că în această lume, pericolele nu erau doar creaturile care ne vânau, ci și puterea de a merge mai departe.
– Tata! Animalele se aruncă în creatura aia. Crește. E din ce în ce mai mare. Fugi! Fugi! Uite că se vede Palatul! i-am spus, fără să menționez câinele care era în fața masei amorfe ce înainta ca un val, înghițind totul.
– Fug, Tina! Doamne ferește! spuse tata, aruncând o privire în urmă. I-am simțit șovăiala. Totul era pierdut.
Trebuia să ajungem la Palat. Dar pentru moment, doar puterea picioarelor avea sens. Dădeam înainte! Ne mulțumeam doar cu faptul că eram în viață, încă o secundă. Și alta, și apoi alta. Și cât timp rămâneam împreună, nu aveam să renunțăm la luptă.
Ignoram frigul care ne pătrundea oasele. Era atât de irelevant. Uitasem gustul unei mese calde sau al unei camere încălzite și uscate. Palatul era singurul loc unde mai puteam spera să găsim un răspuns, o soluție, un refugiu definitiv. Tata nu-mi dăduse multe detalii despre ce se afla la Palat. Oare cum se organizaseră oamenii într-un glas? În ultimii ani, se auzeau doar voci distincte, agresive și orientate spre violență.
– Trebuie să ne mișcăm, am spus încet, uitându-mă spre tata. Ochii lui erau obosiți, dar încă părea hotărât să reușească. Câinele părea că se află în jurul nostru. Câteodată aveam impresia că ne mușca picioarele și în ultima clipă se răzgândea. Se juca cu noi. Evoluase în altceva.
Am pornit în direcția indicată de amintirile unui oraș liber de virus și violență. Încă îmi aminteam de Iașul mândru. Acum, mânjit de sânge și pământ, vroiam doar să ajung în locul pe care-l știam atât de bine, dar niciodată nu-i colindasem interiorul. Palatul era simbolul orașului, cultural și istoric, acum speranța unei familii botezate-n tragedie.
Am înaintat. Animalele fugeau din fața noastră spre creatura în flăcări. Nu ne băgau în seamă. Cât de ciudat. Înainte ne vânau și acum ne ignorau, doar șobolanii fugeau la unison cu noi. Oare de ei se fereau animalele? Ne protejau. Continuau să cadă oglinzi de la etajele blocurilor din apropiere. Cine le arunca? Era o gălăgie apăsătoare. O simțeam în fiecare celulă a corpului. Răsuna din mine, iar tata, obosit și rănit, continua să alerge. Parcurgeam străzi odată pline de viață, cu oameni frumoși și evenimente minunate. Acum, pustii și înghețate în timp, ca niște relicve ale unei lumi pierdute, găzduiau cursa noastră pentru supraviețuire.
– Ai grijă! Tata!! am strigat, dar continuam să alerg. Tata se tăiase la gambă într-o bucată de sticlă care ieșea din pământ. Chiar și așa continua să fugă. Era atât de curajos. Nu știu cum de mai putea. Era tata, puternic de când eram mică și mergea pe jos la lucru kilometri întregi. Avea o fobie de autobuze și nu conducea mașina.
– Dă-i bice, Tina! Sunt bine. Hai că mai avem puțin și ajungem! mi-a strigat tata, în timp ce lăsa în urmă o urmă de sânge îngrijorătoare.
– Vom reuși. Trage de tine, tata! Ignoră durerea. E ultima noastră șansă, am răspuns fără să mă uit la el, încercând să-mi păstrez concentrarea asupra drumului.
Simțeam cum tensiunea creștea cu fiecare pas. În cursa noastră infernală, moartea era ghidul, iar Palatul, Raiul pe pământ. În mintea mea totul se desfășura cu viteza luminii, gânduri peste gânduri, ca o pătură groasă, țesută de bunica din lână.
– Tinaaa! spuse tata și dispăru în întunericul înconjurător.
Văzusem cu coada ochiului cum câinele îl trăsese în spate. Se auzea un fâșâit de oase zdrobite, care-mi dădea fiori. Plângeam și alergam. Palatul era în față. Sacii de nisip înconjurau cândva o zonă verde, cu iarbă și flori „atacate” des de copilași. Niște țepe uriașe din metal erau postate în fața casei Dosoftei. Erau vopsite de sânge uscat și miroseau îngrozitor.
Câinele lătra și dădea să mă muște. Alergam în zig-zag, încercând să-i dau bătăi de cap. Un fum negru cu mii de ochi roșii era în urma noastră. Oare tata era acolo? Hai, Tina, uite o ușă! Intrasem în zona Palatului. Alerg direct spre ea și o forțez. Intru și poate, după prima zonă, mă ajută cineva. Sper și eu, cine știe, poate găsesc salvarea.
Mă dureau picioarele, mâinile, umerii și mintea. „Încă puțin, dragoste mică!” așa mi-ar fi spus mama. Și uite cum, după un sprint lung, ajung în fața ușii. Mă arunc. Lumină?
Ușa se deschisese. Mama Tinei intră în camera de la spital.
– Fata mea, ce ai pățit, mititica dragă? Dormi și visează frumos.
– Doamnă, Tina este în comă, spuse doctorul Ioanid, care privea cu duioșie mama Tinei. Din păcate, soțul dumneavoastră s-a pierdut în hău. Nu l-au recuperat.
– Totul e un vis urât…
Comments are closed, but trackbacks and pingbacks are open.